În Vinerea neagră, pleacă pe ultimul drum… iar odată cu el, parcă se stinge o epocă. Nu doar a fotbalului, ci a unei generații care a știut să trăiască pentru ceea ce iubește, până la capăt.
Mi-am amintit de finalul din Troia , când povestitorul vorbește despre Ahile… despre oamenii care aleg să ardă intens, nu să dureze liniștiți. Oameni care nu se conservă, ci se consumă pentru ceea ce cred.
Așa a fost și el.
Sunt oameni care trăiesc până în ultima clipă pentru munca lor… și apoi mor.
Mircea Lucescu n-a trăit din fotbal. A trăit pentru fotbal. Și, într-un fel dureros de adevărat, a murit pentru el. Asta ar trebui să rămână scris.
Dar noi?
Noi l-am înjurat.
Noi i-am făcut echipa.
Noi am făcut mișto.
Noi l-am trimis să-și plimbe strănepoții.
L-am făcut bătrân. L-am ironizat. L-am micșorat.
Și totuși… au existat și momente de lumină.
Au fost unii, poate dintr-o altă lume, mai așezată, mai civilizată, care au știut să respecte valoarea.
La Barcelona și la Paris, înainte de serile mari din Champions League, s-au înclinat în fața lui. Nu formal. Nu din obligație. Ci cu respect real.
Să mai scrieți atunci când lumea noastră va ajunge, din nou, să ofere unui român un astfel de respect, vreodată.
Pentru că, din păcate, rămânem un popor care își devorează valorile înainte de a le înțelege.
Un popor grăbit să judece, lent în a recunoaște.
Și parcă deja se simte…
După ce îl conducem pe Lucescu, privirile se întorc încet către Gică Hagi.
Pentru că așa suntem: nu ne putem opri.
Dar poate… măcar acum…
ar trebui să învățăm să tăcem o clipă.
Să ne înclinăm.
Și să recunoaștem că am avut, printre noi, un om care a ars până la capăt pentru ceea ce a iubit.
Iar asta… nu e puțin lucru.
Oravița24
